Antrenament in ploaie

-Asta înseamnă că ai și cu ce să le cumperi. Atunci o duci bine, chiar foarte bine, omule.

-Mda, dacă spui tu, sunt eu de acord, întristându-mă puţin.

-De ce faci mutra aia de căteluș plouat mă? Își puse mâinile în șold și îl privi urât. Sau cum încerca și ea.

-Ah, păi, mi-am adus aminte de ceva... Spun eu mult mai încet.

-De ceva ce? Spune, dacă-ți stă pe inimă și vrei să scapi. Sunt o bună ascultătoare.

Oftez şi zic:
-Ei bine, poate crezi tu că eu trăiesc bine, dar nu-i aşa. Părinţii mei sunt ambii plecaţi prin lume şi pe mine m-au lăsat aici singur, împreună cu banii lor. Frumoasă viaţă, aşa-i? Întreb eu ironic.

-Defapt, nu-i chiar așa de frumos. Și eu sunt aproape în aceeași situație. Ai mei sunt încă în Norvegia, iar eu am plecat de lângă ei și prietenii mei.

-Deci, vezi, nu-i aşa de plăcut, spun lăsându-mi capul într-o parte-

-Da, mai ales când mă gândesc că i-am lăsat pe toți acolo. Regret că am venit la academia asta de Street Dance. Într-un fel. Tu nu?

-Nu ştiu. Poate că aşa e mai bine pentru mine, spun şi îmi închid ochii.

-Eu mă simt așa de singură aici. Parcă aș fi singurul om de pe pământ. Oftă tristă.

Îi pun o mână după umeri şi îi zâmbesc încurajator.

Îi zâmbi cald și își trase gluga puternic peste cap, deoarece începuse ploaia din nou.
-Știi, îmi placi.

-Şi tu mie, spun zâmbindu-i. Picăturile de apă au început să îmi ude părul şi gluga fetei.

Îi zâmbi sincer. Picăturile reci îi udau fața, ca și cum ar fi plâns.
-Plouă așa de frumos... aproape ca tine. Râse scurt. Glumeam.

-Frumoasă glumă, comentez eu încet. Privesc cerul ce îşi vărsa lacrimile asupra noastră.

-Acum serios, nu mă pricep la glume. Își ridică privirea către bolta cerească de culoarea onixului, picăturile reci de apă lovind-o brutal pe față.

-Se vede. Încep să fiu ameţit. Mă sprijin de balustrada acoperişului în timp ce gâfâiam.

Îl strânse puternic în brațe.
-Ce ai? Ăăăă... stai, mai bine mergem jos. Poate ți se face rău.

Simt cum pământul se învârte cu mine. Mă trântesc pe jos, deşi este ud. Nu mai pot sta în picioare. Îmi sprijin capul în palme şi şoptesc încet:
-Sunt...bine... vocea mi se sparge.

-Așa de bine ești, cum sunt eu regina Elisabeta. Hai mă că îmi dau seama că nu te simți bine deloc. Îl trase puternic de mână și îl așeză pe scările uscate. Acum o să cobori, și dacă vrei, și dacă nu. O să te târăsc și te va durea.

Nu pot să mă mişc şi nici nu vreau. Dacă m-aş ridica în picioare, m-aş simti şi mai rău. Dau încet din cap, în semn negativ, sperând ca Mill să înţeleagă că nu vreau şi nu pot să mă mişc.